Cea mai dura experienta cu bicicleta

Cea mai dura experienta cu bicicleta nu a fost intr-un concurs.

Desi am participat la concursuri de 100 de km, la concursuri de mai multe etape, la un concurs chiar am plans cand am trecut linia de finis (a fost mai mult un scancet ­čśÇ ) a fost atat de greu, nu se mai terminau urcarile, aveam crampe si eram primul, trebuia sa continui pana la final nu puteam sa o las mai moale.

Cu toate acestea, cea mai dura experienta pe bicicleta pentru mine a fost la un antrenament, ce parea a fi unul normal. Cei drept ma pregatisem mental ca voi parcurge putin peste 100 de km. Un traseu pe care l-am mai parcurs in trecut. E vorba de Trans Semenic cu pornire din Resita.

Pe drum pana in primul sat, am observat ca in fata se intuneca tot mai tare datorita norilor. Am avut o tentativa sa ma intorc, insa ideea nu imi suradea, chiar parea plictisitoare. Ma intorc si ce ? am fugit de ploaie ? Asa ca am continuat. Pe coborarea spre Valiug deja incepuse sa ploua, iar pana am ajuns jos deja ploua torential. Acum deja nu mai era cale de intoarcere, cand ploua asa ori te opresti la caldura, ori nu te opresti. Pe margine ti se face frig in 10 minute.

Pe bicicleta insa era ok, cu toate ca eram ud tot, doar in tricou si pantaloni scurti. Gandul meu era ca ploaia este doar in acea vale si daca reusesc sa ies din vale ( dupa o urcare de 7-8 km ) apoi nu va mai ploua si ar trebui sa fie soare, numai bine ma usuc la loc. Zis si facut, am inceput urcarea, iar ploaia se accentuase atat de tare, incat deja ploua cu grindina (noroc cu casca Abus).

Era atat de dureros in special unde pielea nu era acoperita. O bucata de gheata imi lovise mana pe ghidon si m-a lasat cu o vanataie o saptamana intreaga.

Cu moralul eram inca bine, desi vedeam deja masini care nu mai circulau ci erau oprite pe marginea drumului, asteptau sa treaca ploaia si se uitau mirati la mine printre geamurile aburinde. Atat timp cat esti in miscare este in regula, nu suferi suficient de tare, nici ploaie, nici frig.

Dupa ce am parcurs cei 8 km de urcare, am ajuns in varf si am avut primul moment de ingrijorare serioasa. M-am uitat in zare si cerul senin care ma gandeam ca ma asteapta, era de fapt la fel de negru ca si pana atunci. Ploua peste tot cu grindina si nu era o ploaie de vara care sa treaca in 20-30 minute. Cel mai dezamagit nu am fost pentru ca nu am mai putut sa continui, ci momentul acela cand am realizat ca trebuie sa ma intorc pe unde am venit. Atunci m-am intrebat: „Acum ce ma fac?”

Am dat jos tricou sa il storc putin de apa ­čśÇ desi ploua in continuare torential. Cumva aveam impresia ca daca fac asta nu va mai tine la fel de rece. Nu a durat mult si a devenit la fel de imbibat. Intre timp am inceput coborarea inapoi in sat si odata cu inceperea ei, au inceput si dintii sa clantane, iar pana la finalul celor 8 km de coborare a fost un adevarat concert de clantanit.

Am trecut din nou pe langa aceleasi masini nemiscate, am ajuns jos deja cu miscari serioase de breakdance pe bicicleta si cel putin eram bucuros ca am in fata o urcare din nou, ceea ce insemna ca urmeaza sa ma incalzesc nitel. Ploaia a inceput sa nu mai fie chiar asa de apriga, dar era in continuare pronuntata.

Gandindu-ma acum, imi dau seama ca din masinile care totusi au trecut si nu au ramas oprite, nu a oprit niciunul sa spuna ceva. Mi-o meritam ce e drept, dar macar asa din complezenta sa fi oprit.

Povestea se incheie pana la urma cu o masina care a oprit. Cei nebuni se recunosc intre ei. Desi initial l-am refuzat pentru ca nu vroiam sa ii murdaresc si ud toata masina cu mine si cu bicicleta mea, spunand ca nu avem unde pune bicicleta, el imi arata suportul de deasupra si accept apoi invitatia pe un scaun calduros care m-a scutit de alti 22 de km de coborare, care chiar si fara ploaie ar fi fost neplacuti, ud fiind. Am aflat ca era unul din organizatorii de la TOR si m-am inscris imediat ca si voluntar la competitie. Nu am mai ajuns sa ii intorc favorul, pentru ca s-a suprapus cu o alta competitie importanta, dar nu se stie niciodata cum te voi intampina la concursul acela ca si voluntar.

Atunci sa stii cum am ajuns acolo. ­čÖé

Competitia se numeste Team Outdoor Race.

Desi sunt din cale afara de neplacute astfel de experiente, ele sunt totusi cele care ne formeaza si ne fac puternici. Dupa aceasta experienta crezi ca ma mai uit cum e vremea la un concurs ? Am trecut prin cele mai grele conditii pe bicicleta pentru mine pana acum. O ploaie normala nu ne mai poate face decat sa zambim. Daca m-ai pune acum sa aleg, cred ca as repeta experienta cu ploaia cu grindina de mai sus.

Altfel ce v-as povesti acum ?

Cu siguranta vor mai urma experiente si mai dure.

PS: O veste sau o pelerina pot face minuni in astfel de situatii, prin urmare va recomand sa le aveti cu voi cand vremea se arata neprielnica.

Daca ti-a placut, arata-mi aici:

Las─â un r─âspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *